Din cei cinci mii de kilometri mai aveam o sută de metri.

O sută de metri până la victoria finală. Muncisem doi ani pentru această cursă. Dar corpul meu nu a luat în considerare munca depusă. Exact când intrasem în linie dreaptă o lovitură ca de ciocan mi-a săgetat genunchiul drept.  Era prins ca într-o menghină. Piciorul mi-a rămas aproape paralizat. Sângele îmi clocotea în tample lăsând grimase adânci ce se pietrificau pe chipul ce-mi căpătase o culoare cenușie. Eu eram întins pe burtă cu podul palmelor aproape sângerând de la căzătură. Eram plin de zgură. Urlam de durere în timp ce adversarii treceau pe lângă mine unul câte unul uitându-se către mine plini de ignoranță. Dar nu-i condamn. La fel ca și mine aveau de câștigat o cursă.
Însă la un moment dat s-a oprit lângă mine, nigerianul. Era fostul campion care acum alerga doar de plăcere. Mi-a strâns mâna dreaptă. Eu am încercat să mă ridic.

• Stai liniștit, în câteva secunde o să ajungă echipa medicală, mi-a spus privindu-mă în ochi.

Eu strângeam din dinți mulțumindu-i și rugându-l să-și termine cursa.

• Doar după ce ajung medicii la tine, mi-a răspuns cu o tonalitate gravă dar caldă în același timp.

Timp de două minute medicii s-au îngrijit să-mi pună piciorul într-o atelă specială și să-mi dea un calmant, care spre liniștea mea și-a făcut efectul imediat. Nigerianul nu se mișcase de-acolo nici o clipă. A stat lângă mine încurajându-mă.

• Poți călca cu stângul?
• Cred că da, i-am răspuns.
• Atunci ține-te de brațul meu, avem de terminat o cursă.

După aproximativ două minute treceam linia de sosire la braț cu nigerianul. Lumea aplauda frenetic această imagine.

• Dintre toți doar tu te-ai oprit să mă ajuți, i-am spus.
• Pentru că toți ceilalți au fost orbiți de iluzia câștigului, mi-a raspuns. Apoi a continuat. Însă nu uita că deși am pierdut cursa amândoi am câștigat un prieten.

A fost pentru mine o cursă a smereniei, a modestiei, a compasiunii.  

Astfel.

Ești aproape de vârf, dar ceva nu funcțio nează.

Ești aproape să câștigi, dar ceva se rupe.
Ești atât de aproape dar ceva se pune în calea ta. Și pierzi.
Ce faci?

Începi să cauți. Cauți vinovați, cauți argumente, cauți ceva care să justifice călătoria. Cauți ceva care să amplifice durerea de pe fața ta. Și după ce ai epuizat toate resursele în acest sens, începi să te victimizezi. Începi să dai vina pe tine. Că nu ești bun, că n-ai avut grijă, că ai greșit tactica. Și mergi mai departe, că nu-ți place ce faci, că ai nevoie de un alt obiectiv, că… cine știe ce mai poți inventa. Dar, în acest moment ești deja rupt în două. Ești tu cel care dă vina și ești tu cel pe care dai vina.  Și astfel creierul tău are cu ce să se joace. Și se joacă cu sufletul tău.

În acest sens, există o lecție extraordinară despre smerenie.

Un program radiofonic, Command Performance, saluta la data de 15 august 1945, Ziua Victoriei asupra Japoniei. Printre invitați Franck Sintara, Gary Grant, Burgess Meredith și mulți alții. Acesta din urmă a citit la un moment dat o relatare scrisă de Ernie Pyle, corespondent de război decedat cu câteva luni în urmă. În această scrisoare el anticipa victoria aliaților:

Am câștigat acest război pentru că oamenii noștrii sunt curajoși (…) Nu l-am câștigat pentru că destinul ne-a făcut mai buni ca alții. Sper că victoria să ne facă mai mult recunoscători decât mândri.

După ce mezzosoprana Rise Stevens a cântat versiunea solemnă a cântecului Ave Maria, gazda emisiunii Bing Crosby a rezumat atmosfera spunând, sentimentul nostru este profund de umilință.

Întraga emisiune s-a desfășurat sub semnul modestiei și umilinței. Nimeni nu a amintit cât sunt de grozavi. Aspectul moralității a primat conștienți fiind de faptul că această victorie nu-i făcea pe unii mai superiori în detrimentul celorlalți.

Bănuiesc că tot ce putem face este să-i mulțumim lui Dumnezeu că s-a terminat, a adăugat Crosby la un moment dat.

Revenind la micile victorii pe care le obținem, indiferent care ar fi ele sau cât de grozave ni s-ar părea, fără smerenie, modestie dar mai ales fără respect, ele nu sunt decât niște celebrări ale sinelui.

Așadar.

Într-o lume în care toți îți spun să fii cel mai bun, într-o lume în care succesul a devenit se pare o obligație dar tu nu ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă acesta pentru tine, într-o lume în care să crești înseamnă neaparat să ai, sau mai interesant să fii, în condițiile în care tu nu știi cine ești de parcă ar trebui neaparat să fii cineva, într-o astfel de lume mai bagă-i pe toți undeva și dă-ți voie să greșești.

Dă-ți voie să fii prost, dă-ți voie să fii un ratat, dă-ți voie să nu vrei să fii cel mai bun, dă-ți voie să nu ai nici un obiectiv. Dă-ți voie măcar pentru o clipă să simți toate astea pentru a învăța să fii umil. Pentru ca să fii umil înseamnă să cunoști compasiunea, să te îndrepți către cei ca tine, să te îndrepți către cei care nu reușesc să fie cei mai buni, către cei care nu reușesc să-și îndeplinească obiectivele sau către cei care pur și simplu nu reușesc.

Arată-ți un pic de compasiune ca să poți lua cu tine acest lucru oriunde te-ai duce. Și-o să faci și bani, și-o să ai și tot ce vrei.

Cum ar fi?

Cum ar fi dacă începând de azi ai fi mai smerit cu tine și cu cei din jurul tău? Cum ar fi ca începând de azi să începi să crești sănătos în respect, în modestie și în compasiune. Ce ar însemna pentru tine acest lucru?